Geneza

Prin ochii verzi de nori, un văzduh suspină
Cu stropii ce se varsă la fel ca-ntinereţe
Şi fruntea lor scăldată-n raze de lumină
Caută o cale spre visele mareţe.

Se-aude-o picătură cum spre pământ apune
Şi-un urlet disperat, din cer, al unui om
Iar cerul spart de sete, încet se descompune
Rumegând cu forţă , atom după atom.

Fricos de întuneric, aprinde o lumină
Dar care-ntr-o secundă dispare-asurzitor
Pletele electrice formează o cortină
La care nu asistă nici-un spectator.

Trotuarul răcorit, începe să strige
Ca şi cum în noapte, plânge un soldat
Atunci când mama lui în linişte se stinge
Iar amintiri din casă, în ochi s-au afundat.

Pădurea îşi întinde, pletele ei ude
Şi-acoperă din urmă, oraşul ce s-a stins
Căci în ploaia aspră , s-a ascuns de umbre
Amorul căutat de-ndrăgostiţi în vis .

Pământul cu zile pustii ca nişte stepe
Se simte mulţumit de apa de izvor
Iar vântul printre coaste începe să-l înţepe
Pământul dureros strigând dup-ajutor.

De ce văzduhul verde suspină tot mai des ?
Căci dac-ar râde ploaia şi soarele ar plânge
Viaţa s-ar schimba şi ar avea alt sens
Iar oamenii pe Terra nu ar mai vărsa sânge .

Ultima ţigară

Ultima ţigară

Stau pe peron şi sorb cu sete o ţigarǎ
Şi- n fumul ei ucid dorul cumplit .
Lậngǎ mine –un ţigan iubeşte o vioarǎ,
Iar trenuri de tristeţe s-au oprit.

Printre vagoane prăfuite de zile,
O tainică fată mi-a luat inima.
Am fugit către ea şi buzelor fine,
Le-am dăruit dorul şi dragostea.

I-am zis c-o iubesc şi mi-a dat o palmă
Şi-apoi liniştită a cerut o ţigară.
Am deschis pachetul şi-ndatǎ i-am dat-o.
Ea a aprins-o şi a fumat-o .

- Uite bǎiete, viaţa-i crudă şi ciudatǎ
Azi mă iubeşti , dar eu nu te voi iubi,
Căci eu voi pleca cu trenul în grabǎ
Şi drumurile noastre nu se vor întâlni .

- Eu nu vreau sǎ pleci, cǎ dorul va creşte .
Te-am aşteptat demult pe-acest peron.
Ascultǎ-mi inima ce mult te iubeşte.
Dar ea nu ascultă , se urcă-n vagon .

O apuc de mână când urcă pe scară
Ea se întoarce şi-n ochi mă priveşte.
Trenul începe să plece din gară
Şi ea îşi dă seama , că mă iubeşte .

Vrea să coboare, să rămână cu mine
Picioarele ei alunecă pe scară.
Vreau s-o prind în braţe, dar cade pe şine
Şi de tristeţe-aprind o ultimă ţigară.

Un foc de armă !

Un foc de arma

Stând pe malul mării pe faleza rece,
O fată bălaie privea tristă în jos,
Cum în nisipul aspru valurile-albastre
Se-amestecau în şoapte, se legănau duios.

Dar către asfinţit venea din depărtare,
O barcă în care trei marinari erau.
Veneau plini de mândrie şi ciocnind pahare
Sorbeau vinul cel roşu şi se-nveseleau.

Iar unul dintre dânşii văzând-o pe fată,
Iubirea şi dorul dulce l-au cuprins.
A ajuns la mal şi s-a dat jos din barcă ,
Către ea paharul mândru l-a întins.

-Eu nu primesc paharul plin de-amărăciune
Şi ştiu că tu nu eşti un simplu marinar,
Căci mie soarta-mi crudă despre tine-mi spune
Că tu nu eşti un om , tu eşti un criminal .

Bărbatul furios şi ameţit de-alcool,
Îşi scoate de la brâu recele pistol.
Împuşcă iute fata fără nici un gând
Şi-apoi se-mpuşcă el, de dragoste flămând.

Decât să mai trăiască o viaţă amară
Şi să fie singur şi nefericit,
Mai bine pune capăt cu un foc de armă
Şi viaţa dureroasă şi aspră s-a sfârşit .